duminica dimineata,cafea,ziar si tristete…ceva legat de viata mea…duminica dimineata si ma simteam cumva impacat cu mine insumi, cu ceea ce mi se intampla, cu perioada asta gri care nu se mai termina si.. si-mi cad in mana niste versuri scrise de unul dintre poetii mei preferati(dupa Esenin si Vieru, normal), Pablo Neruda…..
A fost deajuns sa-mi fac ziua cosmar…asa ca,linistit, il pot trimite undeva pe poet…sau pe situatie…

„Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Să scriu, de pildă: «Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri». / Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă. / Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit. / În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe, / Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit. / Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam. / Dar cum să nu iubesc / Ochii mari cu care mă ţintuia? / Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Să ştiu că nu mai e mea. / Să simt că am pierdut-o. / S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea. / Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă. / Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze? / Noaptea e înstelată, iar ea nu-i cu mine. / Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare. / Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o. / Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o caută. / Inima mea o caută, dar ea nu-i cu mine. / Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci. / Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi. N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o. / Vocea mea căuta vântul, ca să-i ajungă în urechi. / A altuia. A altuia va fi. / Ca înainte, a sărutărilor mele.”
(din volumul „Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de deznădejde”, 1924)

Aboneaza-te la Feed.


Acest post a fost publicat Duminică, 17 Ianuarie 2010 la ora 10:52 pm in Prima Categorie. Poti urmari comentariile la aceast post prin feedul RSS 2.0. Poti lasa un raspuns, sau trimite un trackback de pe site-ul tau.